De 29 de ani, reprezentanții a aproape două sute de state se reunesc anual la summitul climatic sub egida ONU. Acesta este numit „Conferința Părților” (Conference of the Parties), sau simplu COP. În fiecare an, abrevierii i se adaugă o nouă cifră – COP27, COP28, COP29. Primul summit a avut loc în 1995 la Berlin, iar cel mai recent s-a încheiat în noiembrie 2024 la Baku. Deja se știe că următorul, COP30, va avea loc în Brazilia.
Scopul summit-urilor este de a sincroniza eforturile statelor pentru a combate schimbările climatice. Înaintea fiecărui eveniment, sunt anunțate planuri ambițioase: renunțarea la combustibilii fosili (n.r – arderea cărbunelui, petrolului și gazului este considerată principala cauză a schimbărilor climatice), reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, acordarea de fonduri țărilor în curs de dezvoltare pentru adaptarea la încălzirea globală. Toate acestea ar trebui, în opinia oamenilor de știință și a politicienilor, să oprească criza climatică. Însă rezultatele sunt, până acum, destul de modeste:
- Niciun stat nu a renunțat la extracția și utilizarea petrolului și gazelor naturale în cei 29 de ani, iar singura țară care a abandonat complet energia pe bază de cărbune este Marea Britanie.
- Volumele emisiilor de gaze cu efect de seră nu doar că nu au scăzut, ci sunt în creștere – în 2023, Organizația Meteorologică Mondială a anunțat o concentrație record a acestora în atmosferă.
- Planeta continuă să se încălzească. Vara anului 2022 a fost cea mai călduroasă din istoria măsurătorilor în Europa, iar anul 2023 a devenit cel mai călduros la nivel global. Există o mare probabilitate ca anul 2024 să stabilească un nou record de temperatură.
Așadar, mai are sens organizarea summit-urilor climatice? Kedr a analizat de ce negocierile nu au adus până acum rezultate semnificative și dacă merită să fie continuate.
Istoria planetară a parcării
Afară este cald. Geamurile sunt deschise, iar în încăpere, 11 jurnaliști ruși ascultă de o oră povestea despre cum, în locul unei parcări, într-o mică municipalitate de lângă Paris, a fost creat un iaz. Situația era clară încă din primele 15 minute ale întâlnirii. Autoritățile își doreau încă o parcare lângă primărie, iar cetățenii voiau să curețe iazul înecat în vegetație, nu să-l acopere cu pământ. Este ușor de înțeles cine a câștigat – sub ferestrele clădirii se află un iaz.
Când, după o oră și jumătate, un angajat al primăriei le-a propus jurnaliștilor să pună întrebări despre societatea civilă din Franța, doar unul, încă nu complet doborât de dogoarea celor 40 de grade, a întrebat: „Cât timp v-a luat să ajungeți la o înțelegere?” Nepreocupat, funcționarul a răspuns: „Aproximativ 30 de ani, dar noi avem multă experiență în negocieri. Suntem obișnuiți.”
Istoria negocierilor climatice este o versiune extinsă la scară planetară a poveștii parcării. Aceasta durează de aproape 30 de ani, dar nu ajunge nicicum la linia de sosire. Diferența esențială față de exemplul francez este că francezii au o îndelungată experiență istorică a acordurilor, în timp ce lumea – nu.
A ajunge la un acord privind reducerea emisiilor este mai dificil decât limitarea armamentului strategic, deoarece la summit-urile climatice participă nu doar politicieni, ci și numeroși reprezentanți ai mediului de afaceri, iar discuțiile vizează restructurarea întregii economii mondiale.
„Cred că toată lumea este de acord”
Începutul negocierilor internaționale privind clima a fost promițător. Era anul 1995, iar Angela Merkel avea 41 de ani. Recent numită ministră a Mediului în Germania, ea a devenit aproape imediat președintele primului summit climatic al ONU. Evenimentul a avut loc la Berlin la sfârșitul lunii martie, într-un oraș răcoros, cu aproximativ 8°C.
Lumea abia începea să realizeze că încălzirea globală reprezintă o amenințare. La negocieri au participat reprezentanți din 126 de state pentru a „adopta măsuri urgente pentru protejarea climei”. Politicienii din Uniunea Europeană erau plini de optimism: considerau faptul organizării summitului o mare victorie și declarau că Europa trebuie să devină liderul agendei climatice.
Negocierile au avut loc într-o clădire futuristă, Congress Hall. Acolo au fost expuse câteva mașini electrice Daimler-Benz – simbol al unui viitor ecologic curat. La ultima sesiune, în care delegații trebuiau să voteze textul deciziei comune ce sublinia necesitatea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră, reprezentantul Arabiei Saudite a ridicat mâna pentru a se opune.
„Cred că toată lumea este de acord”, a spus Angela Merkel, ignorând obiecțiile delegatului, și a coborât ciocanul prezidențial cu atâta forță pe suport, încât acesta s-a făcut bucăți.
Însă, decizia privind reducerea emisiilor nu a fost totuși adoptată — regulamentul negocierilor climatice presupune că toate țările trebuie să ajungă la un consens. Principalul rezultat al COP1 a fost acordul de a se reuni o dată pe an, alternând organizarea conferinței pe cele șase continente, precum și de a elabora un acord internațional pentru protejarea climei.
Protocolul de la Kyoto: între teroriști și tort
Însă, deocamdată, nimeni nu se joacă cu statisticile. Este anul 1997, iar conferința internațională privind clima are loc în fosta capitală a Japoniei, Kyoto. Țările participante se pregătesc să aprobe primul acord internațional privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.
Structura generală a acordului, propusă de țările dezvoltate, este următoarea: acestea își reduc emisiile și ajută țările în curs de dezvoltare să facă același lucru. Însă, pe parcursul discuțiilor, ies la iveală contradicții. China insistă că țările în curs de dezvoltare nu trebuie să își asume niciun angajament, în timp ce Islanda și Norvegia propun să nu se stabilească un obiectiv unic de reducere a emisiilor pentru toți, ci să fie calculat separat pentru fiecare țară.
Pentru prima dată, negocierile nu se încheie la termen. Spre final, în încercarea de a ajunge la un consens, delegațiile nu dorm timp de 24 de ore. Când devine evident că, din cauza contradicțiilor existente, semnarea protocolului este în pericol, un delegat al UE izbucnește în plâns.
Decizia finală, numită Protocolul de la Kyoto, a fost adoptată, deși s-a dovedit — ca tot ce ține de negocierile climatice — a fi un compromis. Țările dezvoltate s-au angajat ca, până în 2012, să își reducă emisiile totale cu 5,2% față de nivelul din 1990. Astfel, Elveția trebuia să reducă emisiile cu 8%, SUA — cu 7%; Canada, Ungaria, Japonia și Polonia — cu 6%. Rusia, Noua Zeelandă și Ucraina urmau să își stabilizeze emisiile, în timp ce Norvegiei i s-a permis chiar să le crească cu 1%, Australiei — cu 8%, iar Islandei — cu 10%.
Dar a adopta acordul nu era suficient. Urma ratificarea acestuia. Până când o țară nu ratifică documentul, nu își asumă obligații legate de implementarea lui. Problema se punea în fața SUA — a doua țară din lume după China în ceea ce privește emisiile de CO2. Statele Unite sunt un lider mondial în exportul de petrol, iar lobbyiștii din industria extractivă au influență atât asupra guvernului, cât și asupra parlamentului. Obținerea ratificării Protocolului de la Kyoto s-a dovedit imposibilă chiar și sub administrația lui Bill Clinton, iar când la președinția Statelor Unite a venit scepticul climatic George W. Bush, a devenit evident că țara nu va ratifica acordul.
La conferința din 2006 de la Haga, șeful delegației SUA, fostul director general al companiei chimice Monsanto, Frank Loy, a declarat că Statele Unite nu sunt grăbite să își asume obligații de reducere a emisiilor, pentru că renunțarea la petrol și cărbune este foarte dificilă. După aceasta, ușile sălii s-au deschis și o „femeie elegant îmbrăcată”, intrând rapid în sală, i-a aruncat lui Loy un tort de ciocolată. Astfel, ea și-a exprimat protestul față de poziția Statelor Unite. Femeia nu a fost reținută și nici identificată.
Protocolul de la Kyoto nu a devenit „pastila magică” pentru salvarea climei: a face acest lucru fără SUA, cu economia lor puternică și emisiile imense, s-a dovedit imposibil. Mai mult, având în vedere comportamentul vecinului, Canada a părăsit protocolul. De asemenea, alte țări, chiar și după ce au ratificat acordul, au preferat metodele tradiționale de dezvoltare economică: emisia totală de CO2 din țările dezvoltate a continuat să crească și, până în 2011, a crescut cu 11% față de 1990, China a crescut emisiile cu 7,2%, iar Uniunea Europeană a redus doar nesemnificativ — cu 0,3%.
Lovitura de stat cu compensare
În 2010, postul de secretar executiv al Comisiei ONU pentru schimbările climatice a fost preluat de diplomata din Costa Rica, Christiana Figueres. Ea avea pregătire în antropologie, iar la începutul carierei a studiat obiceiurile tribului Bribri din țara sa natală și avea un respect profund pentru valorile fundamentale ale diferitelor popoare.
„Saudiții stau pe un zăcământ de petrol foarte ieftin. Puteți să îi condamnați pentru încercarea de a-și proteja sursa de venit și conservarea acesteia, pe cât posibil? Eu nu pot să o condamn”, spunea Figueres.
Ea nu intenționa să caute vinovați pentru criza climatică, scopul său era să încurajeze statele producătoare de petrol să investească în „tehnologiile viitorului” — energia regenerabilă. A început căutarea unor principii de politică climatică care să unească toate marile puteri ale lumii. Aceste principii au stat la baza noului Acord de la Paris privind clima.
Principalele principii ale Acordului de la Paris:
- Scopul — menținerea creșterii temperaturii globale „mult sub” 2 °C față de nivelul preindustrial, cu eforturi pentru limitarea creșterii la 1,5 °C.
- Fiecare țară participantă se angajează să pregătească, să comunice și să sprijine obiectivele naționale de reducere a emisiilor (NDC).
- Evaluarea progresului în realizarea NDC se va face la fiecare 5 ani.
- Țările dezvoltate se angajează să furnizeze resurse țărilor în dezvoltare pentru reducerea emisiilor și adaptarea la schimbările climatice.
- Acordul încurajează transferul de „tehnologii verzi”.
- Pentru salvarea climei, statele trebuie să atingă neutralitatea carbonică până în 2050.
Ultimul punct merită o atenție deosebită. Acesta a schimbat conceptual viziunea asupra luptei împotriva schimbărilor climatice, oferind țărilor posibilitatea de a nu reduce emisiile cu orice preț, ci de a le „compensa” prin absorbția acestora de către ecosisteme. Această abordare părea mai favorabilă pentru afaceri, care acum erau încurajate să investească mai activ în proiecte de protecția mediului, în loc să „se restrângă”.
Cu toate acestea, un dezavantaj semnificativ al acestei concepții este că creșterea pădurilor sau restaurarea mangrovelor poate avea efecte vizibile abia după 20-30 de ani, în timp ce emisiile încălzesc planeta chiar acum. Mai mult, unele țări — așa cum demonstrează Rusia — pot fi tentate să recalculeze capacitatea de absorbție a ecosistemelor lor.
Concepția „neutralității carbonice până în 2050” a fost criticată ironic de activista ecologică Greta Thunberg, care a spus că și-a stabilit un obiectiv net-zero pentru limbajul nepotrivit: fiecare afirmație inadecvată a promis să o „compenseze spunând ceva plăcut”.
Sunt necesare negocierile?
Ultimul summit climatic de la Baku a fost unul dintre cele mai controversate. Acesta a început cu declarația președintelui Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, că petrolul este „un dar divin” și acuzații de ipocrizie (n.r – din cauza faptului că aceștia cer renunțarea la hidrocarburi, dar continuă să le cumpere) aduse țărilor vestice. Summitul s-a încheiat cu o dispută aprinsă despre cât de mulți bani ar trebui să ofere țările dezvoltate celor în dezvoltare pentru a se adapta la schimbările climatice: reprezentanții țărilor în dezvoltare au cerut o sumă între 1 trilion și 5 trilioane de dolari pe an, în timp ce delegațiile țărilor dezvoltate au fost dispuse să ofere doar 300 de miliarde de dolari.
Totuși, dacă ne abatem de la faptul că obiectivele principale nu sunt încă atinse, se poate observa că summit-urile COP au și rezultate locale. La Baku, de exemplu, Regatul Unit, Brazilia, Canada, Australia și Germania au creat „Alianța pentru Energie Curată”, convenind să își tripleze capacitățile de surse de energie regenerabilă și să dubleze eficiența energetică a industriei și altor infrastructuri (de exemplu, iluminatul urban). De asemenea, 42 de țări și Uniunea Europeană ca organizație supranațională au decis să investească 500 de milioane de dolari în reducerea emisiilor de metan — unul dintre principalele gaze cu efect de seră.
La ultimul summit de la Dubai, 123 de țări au semnat o declarație privind clima și sănătatea: vor dezvolta împreună măsuri pentru adaptarea sistemelor de sănătate la încălzirea globală, având în vedere că, din cauza valurilor de căldură, presiunea asupra clinicilor medicale crește semnificativ. În 2019, la summit-ul de la New York, Franța și Noua Zeelandă au anunțat interdicția privind dezvoltarea de noi resurse petroliere și de gaze pe teritoriile lor.
Potrivit expertului Centrului Internațional pentru Energie Durabilă sub egida UNESCO, Mihail Yulkin, negocierile se îndepărtează de formatul în care toate țările negociau cu toate. Acordurile în viitor vor fi realizate prin întâlniri directe între țări și afaceri.
O părere similară o are expertul de la Școala Climatică din Columbia (SUA), Steven Cohen: „Declarațiile politice la scară mare în cadrul acestor întâlniri sunt mult mai puțin importante decât schimbul de idei și relațiile stabilite”, scrie el. Cohen subliniază că rolul principal al summit-urilor COP este influența asupra oamenilor: de la politicieni și lideri de afaceri până la tinerii angajați în corporații. Iar această influență este de succes: „Sustenabilitatea ecologică a intrat în cultura corporativă și este văzută ca «cea mai bună practică de management». Tinerii care intră în lumea afacerilor înțeleg acest lucru și transformă corporațiile din interior. <…> Anume inventivitatea umană, crearea de noi tehnologii și modele de afaceri vor rezolva în cele din urmă criza climatică și criza globală de sustenabilitate ecologică”.
Clubul de la Roma a cerut și el reformarea COP într-o direcție mai frecventă, dar cu evenimente de mai mică amploare. Clubul a trimis o scrisoare secretarului executiv al negocierilor climatice, Simon Steel, în care propunea limitarea numărului de lobbyști din industria petrolieră și de gaze la negocieri și crearea unui consiliu științific care să informeze rapid părțile cu cele mai recente cercetări în domeniul climei.
Totodată, nu se poate nega faptul că chiar și formatul actual al summit-ului înregistrează un progres lent, dar vizibil, în atingerea obiectivelor globale.
În 2023, la Dubai, pentru prima dată în 28 de ani, țările au convenit asupra „renunțării treptate la combustibilii fosili”. La Baku, a fost stabilit cuantumul finanțării climatice pentru țările în dezvoltare (cele 300 de miliarde de dolari, la care pot fi adăugate donațiile voluntare din partea afacerilor). La summit-ul din Belém, Brazilia, delegații vor trebui să stabilească modalitățile și termenele pentru renunțarea la petrol, cărbune și gaze.
În concilierea tuturor argumentelor pro și contra procesului de negociere internațională, experții subliniază că, fără încercarea de a ajunge la un acord, umanitatea va avea puține șanse să facă față crizei climatice. Și este evident că acest abordare „pe dos” este ceea ce susține, în prezent, lupta împotriva încălzirii globale.
