În ultimii ani, oamenii de știință au găsit urme de microplastic în plămâni, sânge, spermă și lapte matern. Acesta poate fi responsabil pentru bolile autoimune, astm și problemele de sănătate reproductivă.
Un grup de cercetători din China a descoperit recent particule de plastic în probele de spermă colectate de la un total de patruzeci de bărbați. În ultimul deceniu, aceste particule sunt găsite din ce în ce mai des în cele mai neașteptate locuri: nu doar în mare și în organismele care trăiesc acolo, ci și în organismul uman — de exemplu, în sânge și în laptele matern. Plasticul ne ușurează foarte mult viața, dar problema este că acum se găsește peste tot. Iar consecințele acestei pătrunderi totale în organismul uman nu sunt încă deloc studiate, scrie Novaya Gazeta.
Deversări de petrol
Cu peste o sută de ani în urmă, amestecul de nitroceluloză, camfor și alcool încălzit până la starea lichidă, inventat de inventatorul englez Alexander Parkes, a permis obținerea primului material plastic — celuloidul, din care s-au început să se facă bile de ping-pong indestructibile, păpuși și rigle școlare. Puțin mai târziu, s-a decis să se adauge cazeină în amestec, ceea ce conferea materialului răcit duritate, fiind utilizat, de exemplu, pentru fabricarea andrelelor și nasturilor.
Iar în 1907, chimistul belgian Leo Baekeland, efectuând experimente cu formaldehidă și fenol, a obținut o substanță lichidă cu proprietăți uimitoare. Materialul era elastic la încălzire, dar devenea rezistent după solidificare. Tehnologia de producție era atât de simplă încât bachelita — astfel se numea primul plastic complet sintetic — a început să cucerească lumea cu încredere.
Astăzi există aproximativ 9 mii de tipuri de plastic care sunt utilizate aproape peste tot.
Pe lângă sticlele de plastic obișnuite, vesela de unică folosință și pungile de plastic, acestea includ și produse cosmetice: scruburi, geluri de duș și pastă de dinți, care conțin particule polimerice pentru o curățare și exfoliere mai eficientă.
Particulele de plastic sunt adăugate în rujuri și farduri pentru a le conferi durabilitate, precum și în îngrășăminte pentru eliberarea lentă a substanțelor nutritive. Microplasticul se găsește în anvelope, în marcajele rutiere și chiar în filtrele de țigări.
Materialul sintetic, obținut prin prelucrarea petrolului brut, a cărbunelui și a gazelor naturale prin polimerizare, s-a dovedit a fi atât de solicitat, în primul rând, datorită proprietăților sale: este ieftin de produs, versatil și durabil.
Dar, așa cum se întâmplă adesea, în timp, pe lângă avantajele evidente, au devenit vizibile și dezavantaje serioase.
În timp, toate aceste pungi, sticle, țesături sintetice și păpuși din celuloid se degradează sau se uzează, dar nu se descompun niciodată complet, ci se sparg în particule din ce în ce mai mici: microplastic, de dimensiuni mai mici de 5 mm; iar acesta, la rândul său, se transformă în nanoplastic — a cărui lungime este mai mică de 1 micrometru (un micron, care este egal cu a milionimea parte dintr-un metru). Astfel de particule se acumulează permanent în mediu și, în cele din urmă, sunt găsite peste tot: în cel mai adânc loc de pe Pământ — pe fundul Fosei Marianelor, și în cel mai înalt — în probele de zăpadă de pe Everest.
„Ceea ce vedem este cea mai mare deversare de petrol din istorie. El este peste tot, inclusiv în organismul uman,” spune Maria Westerbos, fondatoarea Plastic Soup Foundation, o organizație non-profit din Amsterdam care luptă împotriva poluării cu plastic.
De-a lungul lanțului trofic
— Biologii marini au fost primii care s-au interesat de microplastic, deoarece în ocean există o masă de plastic aruncat, — spune biologul molecular Victoria Doronina, asistentă la catedra de știință a Facultății de Educație de la Universitatea Metropolitană din Manchester (Manchester Metropolitan University). — Acesta se mișcă prin lanțurile trofice de la zooplancton, care consumă aceste particule din greșeală, mai întâi la peștii care se hrănesc cu zooplancton, apoi la peștii prădători și, în cele din urmă, la oameni, care mănâncă acești pești. Deși „calea marină” a acumulării și degradării acestui material nu este singura și nici măcar principala. Astfel de lanțuri trofice funcționează și pe uscat: de exemplu, microparticulele de dimensiunea bacteriilor se depun pe plante, iar de pe plante ajung în organismul uman.
Plasticul este de fapt prezent de mult timp în fiecare verigă a lanțului trofic. Studiile îl descoperă în diverse specii de pești comerciali, în probele de sânge ale vacilor și porcilor, ba chiar și în legumele și fructele de zi cu zi: campionii la conținutul de particule polimerice sunt merele și morcovii. Adăugați la acestea apa potabilă, în care, într-un fel sau altul, ajung particule polimerice — din sticlele de plastic sau din sistemele de distribuție.
Asta înseamnă că și mâncarea, și băutura sunt și ele ușor „plastificate”. Astfel, un om poate consuma zeci de mii de particule de microplastic pe an.
Până de curând se credea că nanoparticulele de plastic „ingerate” sunt eliminate cu succes de sistemul digestiv, dar s-a dovedit că nu este așa. Cercetările din ultimii ani găsesc în mod constant în organele umane cele mai diverse tipuri de plastic.
Înghițitură de plastic
Patru tipuri de polimeri dețin supremația. Polietilentereftalatul, utilizat pentru producerea sticlelor și a veselei de unică folosință. Polietilena, bine cunoscută de toată lumea. Polistirenul, din care se fabrică aceeași veselă de unică folosință, dar și jucării, materiale izolante și termoizolații. Și, în cele din urmă, polipropilena, folosită la producerea recipientelor alimentare, a paharelor de cafea pentru luat la pachet și a foliei alimentare.
Aceste substanțe au fost descoperite de cercetătorii de la Universitatea Liberă din Amsterdam în probele de sânge a douăzeci de voluntari. Astfel, oamenii de știință au confirmat pentru prima dată că microplasticul are biodisponibilitate și poate fi absorbit în fluxul sanguin. Aceștia au început să își pună noi întrebări: sunt prezente particulele de plastic în plasmă și participă celulele imunitare la deplasarea lor? Dacă da, există posibilitatea ca plasticul să influențeze dezvoltarea bolilor autoimune.
În timp ce comunitatea științifică dezbătea semnificația acestei descoperiri, cu mici variații, aceleași tipuri de plastic au fost găsite în laptele matern și în placentă, iar ulterior și în organismul copiilor alăptați. Cum ajunge plasticul acolo, rămâne de văzut.
Este posibil ca sugarii să fi „primit” microplasticul de la mamă sau poate în urma alimentației artificiale din biberon.
La începutul acestui an, cercetătorii au găsit urme de microplastic în testiculele bărbaților (testiculele în care se formează celulele sexuale masculine — spermatozoizii): în total 12 tipuri, cel mai răspândit fiind polietilena. A urmat o altă descoperire — de data aceasta direct în spermatozoizi. Un grup de cercetare format din mai multe universități din China a descoperit până la opt tipuri de plastic în fiecare probă de spermă.
În principal, acestea au fost tot polietilenă și polistiren, plus un „nou venit” — PVC-ul, un concurent al sticlei și metalului, utilizat pentru fabricarea unei game largi de obiecte de uz casnic: de la periuțe de dinți la ferestre din plastic.
Cercetătorii au sugerat deja că deteriorarea sănătății reproductive masculine — o tendință globală — ar putea fi cauzată de microplasticul care se acumulează în testiculele bărbaților și perturbă procesul de spermatogeneză.
Respirație grea
Totuși, s-a dovedit că microplasticul nu poate fi doar ingerat, ci și inhalat. Particulele sale sunt atât de mici încât sunt ușor transportate prin aer, formând o suspensie. Concentrația lor este mai mare în interiorul clădirilor și puțin mai mică în aer liber. O cantitate de fibre și particule de plastic a fost descoperită în țesutul pulmonar uman. Cercetătorii presupun că aceste particule, la fel ca orice substanță străină, pot răni țesutul pulmonar și, în cel mai rău caz, pot cauza dezvoltarea astmului bronșic și a altor boli respiratorii.
Există și o veste bună: plasticul nu pătrunde în organism prin piele. Cel puțin, până acum nu au fost obținute astfel de date.
„Epidermul reține destul de multe substanțe din mediul extern, inclusiv nanoparticulele,” spune Heather Leslie, cercetătoare de la Universitatea Liberă din Amsterdam. „În principiu, ele pot pătrunde adânc în piele, dar până acum nu am văzut să depășească această barieră, cu excepția cazului în care pielea este deteriorată.”
Purtător de substanțe nocive
Trebuie să ne îngrijorăm în legătură cu acest lucru? Nu există încă un răspuns clar.
— Acum câțiva ani am avut o dispută cu un ictiolog care credea că, deși plasticul se numește „micro”, este totuși prea mare pentru a pătrunde în organismul uman, — povestește Victoria Doronina. — Dar acum există literatură științifică care demonstrează că microplasticul, împreună cu aerul, poate pătrunde în plămâni. Și, la fel ca bacteriile, poate ajunge în sânge prin deteriorarea pereților vaselor de sânge. Iar împreună cu sângele, în toate celelalte fluide: limfatic, seminal. Desigur, spre deosebire de bacterii, microplasticul nu se reproduce, dar poate deteriora mecanic celulele, provocând inflamații.
Cele mai mari îngrijorări ale cercetătorilor sunt legate de două aspecte.
În primul rând, microplasticul, când se așează în mediu, interacționează intens cu alți poluanți: metale grele, microorganisme patogene, substanțe chimice — și poate deveni un purtător al acestora, ceea ce, desigur, nu este benefic pentru sănătate.
Și al doilea aspect subtil este legat direct de compoziția chimică a plasticului. Substanțele conținute în acesta pot fi toxice pentru sistemul endocrin.
— Toxicitatea microplasticului va depinde nu numai de materialul din care este făcut, dar, în principal, de substanțele pe care le-a absorbit din mediu.
De exemplu, poate fi contaminat cu pesticide și erbicide folosite pentru tratarea plantelor, — spune Victoria Doronina. — Este dificil să spunem cât de mult și în ce mod exact microplasticul afectează sănătatea umană, dar cred că cercetătorii se vor ocupa serios de acest subiect. Cândva, DDT-ul (un insecticid pe bază de diclorodifeniltriclormetan) era utilizat peste tot, dar acum este interzis în multe țări.
